Undeva la începutul romanului Culorile interzise al lui Mishima e un pasaj în care un scriitor, trecut de apogeul carierei literare, citește o cronică a celei de-a treia versiuni a Operelor sale complete semnată de un reputat critic și conchide : „N-a înțeles nimic… Sună ca un necrolog …”.Atributul nu mi-l aminteam exact, dar știam, totuși, că era legat de ideea de fals, de mistificare.Și pentru că ratarea nuanțelor pe care un atribut le conferă determinatului său e impardonabilă (nu doar cand vine vorba de japonezi!) m-am întors la text. Însușirile asociate erau “măgulitor”și„inventat”. (Memoria mea sărise peste “măgulitor”, poate pentru că un necrolog e îndeobște laudativ, deși în context “măgulitor” e o mostră atât de fină de ludic, amestecând dezamăgirea cu jubilația unui ins superior, încât se impunea reținut.)
Cu acest episod în minte am să tentez o recenzie “la cald” a romanului lui Liviu Ornea – O geometrie a tandreței –, din perspectiva cuiva care nu e nici critic literar, nici autor de necrologuri și cu întreaga asumare a receptării ei de către autor. Deconstructing LO. Contextual, desigur, plecând de la conceptul de acțiune prin limbaj*, care conduce firesc la teme precum interpretarea și înțelegerea – (încă) o apropiere de fragmentul evocat anterior.
* Pasolini, în Who is me, nega, la nivel declarativ, acțiunea prin limbaj, abandonând-o în favoarea celor tineri sau neputincioșilor, argumentul lui fiind că “viața se exprimă numai prin ea însăși”, iar exprimarea trebuie făcută prin „exemple”, prin „aruncarea trupului în lume”. În felul ăsta, „atunci când acțiunile vieții sunt expresive, exprimarea este și ea acțiune”. Însă, deși am putea accepta că a te exprima exclusiv prin felul în care trăiești reprezintă actul artistic suprem (l-au încercat mulți idealiști, de-a lungul vremii), acesta va rămâne un ideal suprauman. Dovadă că nici lui Pasolini și nici chiar lui Mishima nu le-a reușit întru-totul. Din fericire, aș spune! Pentru că, folosind magistral cuvântul ca formă de acțiune mediată, sau înlocuindu-l, genial, cu o altă formă de acțiune expresiv mediată – imaginea cinematografică, au creat, fiecare, lumi în care noi ceilalți am trăit. (Paradoxal, poate moartea lui Pasolini ar putea fi asimilată drept unul dintre acele „exemple” clamate de el – moartea ca o glumă proastă a destinului, cum ar spune Liviu Ornea –, în timp ce moartea aleasă conștient de Mishima, deși cu aparență de manifest pasolinian, este, în realitate, expresia unui alt ideal, al onoarei tradiționale japoneze. Asta dacă nu cumva n-ar trebui să constatăm faptul că, îndeobște și fără niciun efort, moartea se exprimă întotdeauna numai prin ea însăși…)
Afirmând, undeva în roman, că pentru Passolini, ca om de film, ficțiunea și realitatea sunt aidoma, Liviu Ornea nu se poziționează, totuși, într-un mod simplist de partea ficțiunii, ca acțiune prin limbaj.
Poziția lui, nu neapărat opusă “acțiunii expresive” și, într-un anume sens, la fel de tare este aceea că “ficțiunea își creează propria realitate”. În felul ăsta, ea poate deveni periculoasă.
Pentru cel care ar încerca să spună propria poveste, pericolul este al înstrăinării de ea prin distanțare și coerență, pierderi mai grave decât beneficul de a deveni, potențial, mai tolerabilă prin exprimare:
“(…) știa că limbajul nu doar descrie lumea, ci o și creează, la fel cum forma, de multe ori, nu întotdeauna, dar de multe ori își naște conținutul, iar ideile, gândurile, capătă trup și realitate, concretețe abia când sunt formulate explicit, scrise sau rostite cu voce tare, și pentru asta nu era pregătit.”
Amintirea este și ea o reconstrucție imperfectă în care, deși emoția retrăită e o cheie a adevărului, denaturarea nu poate fi evitată.
“Degeaba ții minte faptele, întâmplările. Adică, evident, nu degeaba, dar nu-i de ajuns, asta vreau să reții. Oricât de precis ți le-ai aminti, dacă nu refaci, cumva, nu cer să retrăiești, pentru că asta-i foarte greu, aproape imposibil, dacă nu refaci, spun, emoțiile pe care ți le-au stârnit, dacă nu reușești să îmbraci faptele acelea vechi cu haina emoțiilor tale de atunci, nu cu cele de acum, mediate și transformate de atâția ani de viață și lecturi, nu ajungi la adevăr, iar amintirile, poate și chipurile, vor fi distorsionate.”
Nici exercițiul empatiei și al înțelegerii suferinței celuilat nu este decât un alt exercițiu intelectual.
Aceste considerații te duc automat cu gândul la teoriile posmoderne, care, respingând distincția dintre factual și expresiv, privesc limbajul ca pe o practică socială și nu ca reprezentare. Adevărul afirmațiilor „nu vine de undeva”, nu este funcție de relația dintre limbaj și anumite (stări de) lucruri independente de mintea noastră, și nici determinat de anumite criterii convenționale. Pentru postmoderni, cunoașterea devine o abilitate, care este exprimată prin practica lingvistică. Pornind de la aceste premise, filosofia limbajului s-a dezvoltat în două sensuri majore (care s-au manifestat inclusiv în câmpul filosofiei juridice): Primul – cunoscut ca „ordinary language philosophy” –, inspirat de Wittgenstein (la care Liviu face trimitere afirmând că nu putem comunica nicio trăire personală, nicio chestiune privată, nicio emoție), consideră că problemele filosofice trebuie rezolvate prin înțelegerea limbajului comun. Celălalt – sub titulatura de „ideal language philosophy” – propune, ca soluție filosofică, dezvoltarea unui limbaj ideal.
Liviu însă, achiesând la convingerea lui Imre Kertész că că “doar opera este transmisibilă” – pe care o reformulează, însă, subtil ca o dovadă a interesului omului pentru celălat prim medierea operei sale –, îmi pare mai aproape, poate, de Stanley Fish. Acesta, în faimosul său eseu Is there a text in this class?, afirmă că toate sensurile limbajului (inclusiv cele normative) se dezvoltă exclusiv în cadrul practicii lingvistice. Textul se definește, așadar, exclusiv într-un context social, iar limitele practicii interpretative sunt trasate de forma convențiilor sociale dar și de intențiile “comunității interpretative”, care nu este constituită din cei care împărtășesc strategiile de lectură a textelor, ci din cei care scriu textele și le definesc proprietățile. Așadar, strategiile există prealabil actului lecturii și predetermină forma a ceea ce este citit ulterior. Actul interpretativ al individului și operațiunile mentale pe care le efectuează își au sursa în această comunitate interpretativă, iar individul acționează ca și cum ar fi un produs, o continuitate a acesteia. Astfel, în optica lui Fish, se pune capăt competiției dintre partizanii textului și cei ai lecturii, întrucât redactorul și cititorul nu mai funcționează de o manieră independentă.
Matematicianul din spatele scriitorului atent la jocul lingvistic (sau creatura mitologică în care se amestecă cele două naturi) ne propune o strategie dezvoltată geometric pe (cel puțin) două planuri: al naratorului care îl are drept contrapunct pe Paul și al personajului său, Marcel Cohn, care se sprijină confesiv-discursiv pe relația cu vechiul lui prieten, Șerban. Primul, e un loc geometric aflat la intersecția mai multor drumuri și referințe spațiale, dar situat într-un prezent continuu care apropie cititorul și îi oferă chei de lectură. Cel de-al doilea, conține doar un drum – al Găzarului. Doar Liviu ar putea să ne spună, dacă dorește, cum a ales aceste coordonate și dacă această unică referință geografică a lui Marcel are vreo legătură cu … Cel mai frumos revelion (!). În lectura mea (abia acum realizez!), ar putea fi o mostră la fel de fină de ludic precum cea a lui Mishima, despre care aminteam la început. Mă gândesc, apoi, la harta pe care Radu Vancu a desenat-o în Transparență și la cum ar arăta figura sau figurile geometrice imaginate de Liviu Ornea, din care timpul nu poate fi eliminat, în care viitorul e întotdeauna anterior, și unde Dumnezeul agnosticilor și Celălat, a toate cuprinzător, se uită împreună la ce facem cu libertatea pe care ne-au dat-o, care e și a cuvântului, dar care nu (ne) mai apropie.
E multă sensibilitate, un car de erudiție și multă rigoare în text. Și, cu toate că, de data asta, scrie în “metru posmodern”, atunci când orice gând rostit e doar un eres, un neadevăr sau, simplu spus – o minciună, Liviu se întorce dinspre Wittgenstein către bunica și credința ei în puterea empatiei (de care se preocupă, de altfel, în prezent și neuroștiințele).
Iar gândul de încheiere, schițat sub semnul rememorării unui interviu dat de Pasolini ne lasă teme de casă complicate, cum ar fi: raportului dintre formă și fond sau cel dintre imaginar și religios. Și, de ce nu, pentru olimpici: seducția și pericolul ideii sofiste a preeminenței, post-factum, a unui act cultural asupra religiei.
Construcția lui Liviu Ornea are frumusețea unei inegalități: pune în ecuație, printr-o demonstrație impecabilă, termeni ireductibili dar care, asociați, deschid nebănuite perspective. Aș rezuma-o așa, așteptând, firește, corecția domnului Profesor: Suma povestilor personajelor nu este niciodată egală cu povestea naratorului. Semnele dintre cei doi termeni se schimbă, dar, indiferent care va fi mai mare sau mai mic, atunci când poveștile sunt autentice, cel puțin una dintre ele ne va vizita pentru a ne schimba definitiv viața. Așa că, să ne lăsăm vizitați de cât mai multe povești pentru că, indiferent cum am trăi, moartea vine pe nesimție, ca toamna.